Ziduri

Muzica îi smule din mână pixul și începe să aștearnă pe hârtie fraze întregi, cuvinte ce curg din suflet spre mâna ei. Cuvinte care ar putea defini stări, sentimente, lumi întregi construite din clipe dulci cu parfum de cafea, migdale și scorțișoară. Nu-i era frică. N-ar fi putut vreodată să-i fie frică. În locul în care alții vedeau doar întuneric, ea vedea lumina care-i penetra orice mică parte a ființei. Lumina pe care n-ar fi știut s-o exprime în cuvinte, să o deseneze sau să-i atribuie diferite epitete. Îi privi adâncul sufletului prin ochii deschisi. Ceva dinauntru o vrăjea din nou și din nou, de -alungul cosmosului prin care fugeau ținându-se de mână. Facea dragoste cu ochii lui de un infinit ireal de frumos, lăsându-și trupul să-și piardă echilibrul. Lumile lor, care mai demult se întâlneau doar ca să se despartă din nou, se contopeau acum una în alta, ca ceva firesc, de o naturalețe desărvârșită. Ar fi vrut să-i cunoască fiecare bucațică care-i construia lumea, s-o lase să-i rătăcească prin suflet, să alerge ca un copil, minunându-se de toate culorile care-i încantau privirea. Ar fi vrut să-i întindă mâna, iar el, prizându-i degetele în palmă să-i arate dincolo de zidurile pe care îi era frică să le dărâme.

 

Fum

Își aprinde țigara cu bricheta pe care o păstrează în buzunar întotdeauna.

Mirosul țigării îi pătrunde în pielea fină dintre degetele cu care o ține. Privește în gol și trage cu putere. Fumul îi pătrunde în gura uscată, pe limbă, în plămânii secați de resprația ei.

Privește cerul, stele mărunte îi cad peste pleoape, lasă capul pe spate și zâmbește. Îi vede chipul. Ar vrea s-o cuprindă în bratele lui, s-o strângă tare și să nu-i dea drumul pâna când căldura trupului ei nu se va fi revărsat în fiecare celulă a ființei lui. Își ridică degetele înspre cer și îi desenează chipul în stele, trage înca un fum și totul dispare în infinutul universului. Își prinde în palme capul și ochii îi aruncă în aer scântei de foc. O simte dincolo de realitate, de tot ceea ce ar avea vre-o logică pentru lumea din jurul lui.

Încă un fum, ea e acolo. Își sprijină capul pe umarul lui și zâmbește. Îl prinde de mână și îl ține strâns. Îi privește ochii de un întuneric nemarginit și îi șoptește:”nu-mi da drumul”.

Aruncă filtrul tigării în scumieră și își lasă sufletul obosit de realitatea lumii sa-i cadă pe pernă.