Cicatrici

Posted in Amintiri, Clipe,Viata, Oameni...despre noi on Februarie 20, 2018 by adela

Urmele degetelor lui sunt încă pe pielea ei ca niște cicatrici pe care n-ar vrea să le piardă

Dacă cu fiecare asfințit lumea se sfârșește și dacă cu fiecare răsărit o noua zi își urmează calea, ar vrea să-l păstreze acolo, în spațiul dintre cele doua lumi, printre paharele de vin aruncate pe podea, în scrumul țigării stinse cu ceva timp în urmă, în umbra nesfârșită a lunii peste câmpurile înzăpezite

Ar vrea să iasă din toate tiparele lumii ca dintr-un palton vechi și ponosit și să-i cuprindă întreaga ființă în privirea ei

Ar vrea să-i învețe pe de rost, fiecare rid și fiecare cicatrice asemeni unui orb care învață să citească

-„Dacă ai putea opri timpul, ai face-o? „a întrebat-o demult când erau copii

Ea râse:” – Nu. Cu siguranță n-aș face-o” și continuă să privească noianul de stele ce statea să-i cadă peste pleoape

-„Daca aș putea să opresc timpul aș face-o”, i-ar spune ea acum. „Între fiecare asfințit și fiecare răsărit, în spațiul dintre aceste două lumi aș sta doar să-ți privesc adâncul sufletului. Să îmi pierd echilibrul în abisul ce ne desparte, să mă regasesc în fiecare cuvant nescris, nerostit, ne-necesar”.

 

 

Anunțuri

Trecator

Posted in Amintiri, Clipe,Viata, Oameni...despre noi on Decembrie 27, 2017 by adela

I-a zâmbit, discret în coțul gurii și și-a luat bun rămas

El a privit-o încă o data și a curpins-o în brațe

A strâns-o tare și timpul a stat în loc

Simțea cum zeci de oameni trec pe lângă ei

Poate îi priveau, poate îi cunoașteau sau poate nici nu-i observară în graba lor.

Simțea că treceau zile în șir și că nimic din tot ceea ce încercase sa-și explice nu mai avea nici o logică.

Îi sopti ceva la ureche apoi o pauză lungă rămase între urechea lui și gura ei. Parcă șoapta ei ar fi avut nevoie de ani lumină pentru a ajunge la destinație. Și totuși, fără nici o așteptare, șoapta lui o însoți pe a ei. Alți ani lumină se nășteau între șoaptele dintre gura lui și urechea ei.

Sinceritatea brațelor lui o copleșea, o făcuse poate să roșească, să-și simta picioarele ușoare și instabile. Fluturi mici albaștri băteau ușor din aripi în depărtare. Îi vedea cum se apropiau de ea și simțea cum se teme de ei. Își jurase încă din nopțile în care încerca să se învețe pe de rost, că nu va mai lăsa nici o arpiă de fluture să-i dea târcoale. Acum erau aproape și trebuia să-i alunge. Închise ochii, îl strânse cu putere în brațe și-i dădu drumul. Îi zâmbi de dincolo de orice cuvânt nerostit și se întoarse la ziua ei plină de culoare.

Prezentă

Posted in Amintiri, Clipe,Viata, Oameni...despre noi on Noiembrie 26, 2017 by adela

Sunt doar eu aici. Muzica îmi curge prin vene și natura ce mă-nconjoară mi-e singura religie. Îmi înec mâinile adanc în apa rece și simt cum viața trece prin mine. În mâinile astea două, încet învat să țin cu putere foarfece. Cu ele știu acum să tai firele de ață ce mă țin legată. Cu ochii închiși și urechile astupate am vrut să neg tot ce era atât de simplu de înțeles. Am vrut să cred că lumea pe care mi-am pictat-o în pânzele albe ale minții era reală. Am vrut să neg atunci când am simțit cum tu începusei să tai mai demult toate firele astea. Soarele strălucea deasupra și erau zile perfecte în care îmi îmuiam sufletul în răcoarea după amiezilor. Am vrut să îmi astup urechile să nu aud cum se rup sub mine toate podurile, trosnind sub fiare vechi, să-mi astup ochii să nu văd cum în urma ta rămân doar urme de pași pe nisip. Am simțit furie și am vrut să fug de ea, până când la un colț de stradă mi-a sărit în față. Am plâns, am lovit-o cu pumnii și am privit-o în ochi. I-am zambit apoi și am îmbrățișat-o. Am plecat fiecare în direcții opuse făra să ne luam rămas bu.

Acum sunt aici. Muzica îmi curge prin vene de la răsăritul soarelui și mult după apus. Natura ce mă-nconjoară mi-e singura religie. Și mai presus de toate, am umplut golul rămas cu o dragoste infinită pentru toată frumusețea vieții.

 

Dincolo

Posted in Amintiri, Clipe,Viata, Oameni...despre noi on Noiembrie 21, 2017 by adela

Dincolo de gratiile astea era o altă lume. Cu toate astea, ea rămăsese închisă aici, de partea asta a ferestrei, privind cum, demult, el  își prinsese  mâna de umarul ei. Era mulțumită atunci cu asta. Zâmbea din când în când, visând cu ochii mari, agățați de tavanul nopților de vară. Îi plăcea să o simta acolo, adânc înrădăcinată în porii ei. Acum mâna îi aluneca ușor de la locul ei. O vedea curgând la vale ca un râu în căutarea de  mări în care să se verse. Treceau prin ea și ploi și vise și nopți la un loc în care învăța să accepte pe alocuri tot ceea ce nu mai era la locul lui. Să-și pună deoparte visele copilărești și paharele de vin din miez de noapte, să-și închidă cu lacăte mici,  in sertare prăfuite, toate poveștile pe care i le-ar fi scris în caietele ei colorate. Învățaese să înțeleagă toate misterele pe care viața i le oferea să le dezlege, să zâmbească sincer cu tot sufletul și să lase focurile ce-i ardeau adâncurile să se stingă sub albul zăpezii.

Sufragerie

Posted in Amintiri, Clipe,Viata, Oameni...despre noi on Noiembrie 1, 2017 by adela

E totul ca într-o sufragerie încălzită pe alocuri. E ca atunci când pleci de acasă și nu vrei să consumi resursele planetei în două locuri.

Pe canapea eram pana acum doi. Tu ai plecat, grăbit, fără să anunți măcar înainte. Aș fi știut și poate ți-aș fi pregatit un cadou de bun rămas(împachetat frumos, prins cu fundă roșie).

Naiva din fire am căutat scrisori ascunse prin stofa canapelei, prin rafturile prăfuite. Chiar nu-mi lăsasei nimic (specific ție). Ai decis așa, într-o dimineață să nu iei nimic cu tine și să pleci. Pentru câteva zile am crezut că te vei întoarce, măcar să-ți fi luat periuța de dinți sau parfumul de pe perna mea, sau poate sărutul ce mi l-ai uitat pe buze acum ceva vreme. Am dormit cu ușa deschisă mai multe nopți la rând până să-mi dau seama că tot ce fac este să las praful să se aștearnă tot mai mult pe mobila din sufragerie.

Te mai sun din când în când, îți mai scriu scrisori la care ai putea la fel de bine să nu-mi răspunzi. Ți-am scris cum că mi-ar plăcea să-mi vorbești despre tine, cum că mi-ar plăcea să fumăm împreună o țigară, deși ironic, nici unul dintre noi nu fumează. Ți-am scris rânduri în care ți-am explicat cum îmi pierd echilibrul în noptile alea, știi tu, în care nu mai înțeleg sensul somnului. Ți-am dat mâna să mă ți strâns, dar în graba ta mi-ai dat drumul. Asta a fost cam tot ce mi-ai dat în ultima vreme – drumul.

Mă gândesc să plec și eu. Sufrageria asta e cam mare doar pentru mine. Și vine iarna, iar încălzirea pe alocuri nu prea mă prinde.

Cred ca o să rămână doar fotoliile și plantele astea care cred că n-au mai înverzit de ceva timp. Macar așa vor avea și ele parte de timpul lor. Și eu  voi avea parte de al meu și bineînțeles tu de al tău.

Despre tine

Posted in Amintiri, Clipe,Viata, Oameni...despre noi on Octombrie 9, 2017 by adela

– Du-mă undeva, îi șpoti la ureche, în timp ce-i prinse timid mâna în a ei

Acolo, cu ochii sprijiniți de măreția cerului înstelat, întinși pe iarba udă, povestește-mi despre tine

Vreau să știu tot, tot ce porți cu tine în fiecare clipă în care zâmbești din lumea ta spre celelalte

Vreau să-mi povestești cum frumuseațea lucrurilor îți înlăcrimează sufletul până în cele mai ascunse colțuri

Vreau să știu cum, obosit de imprefecțiunea sublimă a zilelor tale, îți lași capul în mâini și plângi

Vreau să-ți gust lacrimile ce-ți șiroiesc pe obraji, să-ți mângâi părul ud de toate ploile toamnei ce vine

Vreau să-mi spui cum luna îți obosește nopțile până la epuizare și cum noiane de stele îți inundă privirea

Vreau să te știu pe de rost, de la un capăt al altuia al întregului tău, real și imperfect deopotrivă

 

 

Vânt de toamnă

Posted in Amintiri, Clipe,Viata, Oameni...despre noi on Septembrie 23, 2017 by adela

Hai să fumezi cu mine îi spuse ea, așa, într-o doară

Muzica trecea ușor prin geamurile groase

În casă, focul ardea și lumea râdea inocent în jurul ei

Muzica o făcea să viseze, să-și lase capul greu să-i cadă în mâini

Printre toate chipurile vesele, ea-l căuta pe al lui

El îi căuta ochii adânci

Era obosit și ar fi vrut ca pentru o clipă să se odihnească în ei

Ea îi zâmbea parcă din alte timpuri

Îl prinse în brațe, îl strânse cu putere și îi atinse părul cu palma-i ostenită

Ar fi vrut să-i sărute buzele uscate, să-i simtă respirația în ureche

Inima lui bătea peste a ei. Îl mai strânse o dată și-l eliberă.

Inima lui rămase să bată peste a ei, ochii ei împletiți în adâncurile sufletului lui

Să fi fost de-atunci o toamnă, niște ploi și vânturi năsprasnice