Cu bine

sunt bine iubite,

zilele trec ușor, doar din când în când zambetul tău îmi lipsește când privesc în jur și nu-l găsesc

sunt bine iubite,

doar serile sunt goale fără brațele tale calde în care îmi plăcea să adorm

sunt bine și zâmbesc,

lucrez în continuare, mă conectez cu oamenii la fel ca înainte,

doar că îmi lipsește să-ți povestesc despre zilele mele

sunt bine,

nici măcar n-am plâns, decât acum în timp ce scriu rânduri pe care poate nu le vei citi, poate ca da, dar ce mai conteaza de acum?

ieri a apus soarele peste dealuri

un vânt cald bătea tare, gâdilandu-mi fața cu suvițele de păr

nori de ploaie s-au așternut peste cer

știe și el că o perioadă nu mi-ar face bine să-i văd albastrul intens

las să se scurgă din mine ultimele picături cu care mi-ai pictat cerul în albastru strălucitor

e prea tarziu, sau poate prea devreme, cine știe?

ce e cert că ne întâlnim de fiecare dată atunci când timpul nu e de partea noastră

picături mari de ploaie rece bat în pervaz și zâmbesc

recunoscătoare că mi-ai fost alături în anotimpuri mai calde

în care ne-am scăldat sufletele în mici momente atât de prețioase

cu bine, iubite,

pâna când ne vom întâlni iar într-un timp mai darnic

înainte să te iubesc

Apusuri de vară, netrăite de ani

am uitat de voi,

am uitat să vă admir inima sângerândă peste o altă zi ce a trecut

poate apusurile sunt despre nefericire,

despre suferință și capitole încheiate

poate sunt pentru cei care încă căută,

cei care încă nu știu drumul

mi-a fost dor o vreme, de voi,

de liniștea și durerea pe care știați atât de bine să mi-o așterneți în suflet

am continuat să vă iubesc, dar de la distanta,

doar în trecere, exclamând rareori „wow, cât ești de frumos”

v-am lăsat pentru albastrul dimineților în care totul e proaspăt

în care parcă nimic nu moare nimic nu se încheie

mi-am chemat albastrul cerului, să-mi învelească sufletul

și a făcut mai mult decat atat,

l-a îmbrățișat și pentru prima data după mult timp

sufletul s-a simțit în siguranță

am lăsat culorile intense ale apusurilor mele iubite

să pălească în fața acestui albastru pe care îl simt intens

cum se scurge din ochii tai, in inima mea

mi-ești departe iubite, dar ochii tăi de un albastru atat de pur

îmi ghidează pașii spre cer în fiecare dimineață

dacă aș știi ce simt cu adevărat, poate aș putea să-ți spun

o voi face, la un moment dat

pâna atunci, iubite

pătează-mi cerul dimineților în albastru

îmbrățișează-mi inima și

lasa-mă să știu cine ești

înainte să învat să te iubesc

Albastru

Se întorc lumile pe dos

se strânge și usucă spațiul prin care nu mai curg

e liniște, liniștea ce te omoară,

liniștea în care ai vrea să nu-ți auzi gândurile

am fugit atâția ani de feelingul ăsta de a mă îndrăgosti

mi-a fost atât de frică,

că dacă voi cădea în capcana asta a iubirii pentru altcineva

atunci tot ce am știut se va sfărâma în bucăți

iata-mă!

dezbrăcată de tot ce ar putea să semene a ziduri

pe care le-aș fi înălțat altă dată peste inima ruptă în bucăți,

iata-ma!

cu pieptul și brațele deschise,

fara nici o armură

fără nimic care să mă apere,

iata-mă!

în fața ta

în toată vulnerabilitatea mea

și ce dacă e doar un feeling de bine?

de siguranță și liniște în brațele tale?

ce dacă nu vorbim vreodată despre asta?

ce dacă nu știu dacă e falling in love or not, încă

pentru mine e doar acest moment prezent

îmi las capul pe pieptul tău

îmi dau voie să simt și o fac cu inima împacată de pe acum,

o fac fără nici o așteptare

o fac pentru ca îmi place

cum se simte cerul senin de deasupra

în ochii tăi

e un albastru infinit

pe care îl ador

Again and again

I am right here

I will always be

Let me help you

Let me in

Doar pe el

Coli albe și stilouri în care cerneala neagra se usucă in peniță de parcă ar vrea să nu mai scriu curând

luminile orașului se aprind luminând aprins locuri în care am râs, în care am plâns cu tin, în care ți-am prins mâna în a mea doar pentru o secundă, locuri în care ne jucam de-a adulții cu viața, cu clipele ce ne-au fost date, clipe pe care le-am pierdut

atât de multe clipe pe care le-am fi putut transforma în cuvinte ca „te iubesc, îmi lipsești, te vreau pentru o viață”.

când crezi că nu mai doare, atunci durerea dă năvală ca o năprasnică furtună în sufletul tău, în inima ta ruptă deja în bucăți de amintiri pe care nu mai știi să le pui cap la cap ca să-ți iasă una întreaga

când crezi că totul a trecut, nu că timpul vindecă(ești matură de acum și știi că nici un timp, nici o lipsa nu ar vindeca o inima secata de tot ce înseamnă iubire) atunci ea, durerea îți cade pe umeri, mai grea ca niciodată, să-ți aducă aminte că ai iubit, ca ea, iubirea nu e întotdeauna și pentru tine

să-ți aducă aminte că oricât ai vrea să uiți, să nu mai iubești, iubești mai mult, mai intens pana la epuizare si dincolo

ce ironic, câți bărbați vor să te iubesca, câti o fac deja, pentru câți ești deja femeia perfectă, viitoare soție sau viitoare mamă perfectă, câți vor să-și vindece inima alături de tine, iar tu îl vrei doar pe el.

Doar pe el, din infinitele ființe din universul asta

doar pe el.

În pământ

Te vad adânc în pământ cum te zvârcolești, pământul negru îți umple albul ochilor, acei ochi pe care și aici sub pământ încă îi vad, îi simt până în adâncul sufletului.

Nori lăptoși trec pe deasupra-ți, iar pământul te apasă tot mai greu.

Ai uitat cine sunt, ai uitat cine ești

Dacă ai privi în sus, către albastrul senin al cerului, daca mi-ai întinde doar pentru o clipă mâna…

Știu că nu vrei să fi salvat, știu că nu mai e datoria mea să te salvez, cu toate astea aș sapa cu mâinile goale, cu buricele degetelor sângerânde, spre tine, oricând, oricât, infinit, viață după viața

Și din miliardele astea de ființe din Universul asta infinit, it’s still you , will always be You

Again and again…

Îmi trec degetele peste un playlist pe care nu l-am mai ascultat de prea mult timp

„Again” – and that lyrics – „you used to lift me up”

mă opresc și privesc într-un gol atât de adânc, încât nu știu încă drumul înapoi

ce bine s-a simțit lipsa ta, o perioadă

naivă, am crezut că rănile se închid, că nu mai sângerează la fel după atâta timp

mi-a plăcut să vizez, știi că așa sunt eu

încerc să pind câteva acorduri la ukulele, simt că mă vindecă

însă versurile curg „if I was to walk away from you, my love…”

frânturi de amintiri, de stări și emoții dau năvală peste trupul și mintea mea creând un haos în jur

mă dezechilibrez și îmi dau seama că am rămas în bus cu caștile în urechi și nimeni în jur

soarele apune peste încă un februarie

ce ciudat că te-am visat azi noapte luându-mă de mână și întrebându-mă „îți place acest octombrie?”

m-am trezit derutată și m-am întrebat dacă chiar e februarie sau nu, dar am înțeles că octombire era doar un vis frumos ca și mâna ta ce o prisese pe a mea într-o lume dureros de ireală.

„you’re crushing me inside…” – again and again

dacă nu scriu, simt că mă sfârșesc, puțin câte puțin

așa că scriu, lacrimi șiroind pe obraji, continui să scriu

and I fucken miss you

gypsy heart

privește sufletul, cum aleargă pe cărări necunoscute

uite cum tresaltă inima când îmi iau rucsacul în spate și țin în mână un bilet de avion

as muri de un infinit de ori, doar ca să mă întorc de fiecare dată să vad tot mai mult din lumea asta

am crezut, naiv, o bună bucată de vreme că aparțin, unui loc, unei persoane, că sufletul meu ar fi împlinit dacă ar fi fost acolo, alături de toate astea

am vrut mult timp să-mi neg inima sălbatică, nomadă și m-am reîntors de fiecare dată la rădăcini

un om drag, mi-a reamintit că sunt nomadă, gypsy heart(cum îmi spune) și nimic n-a putut să mă bucure mai mult decât asta

aleg să văd luna din colțuri de lume diferite și să o iubesc din nou

aleg să simt razele soarelui pe piele în fiecare dimineață din cât mai multe paturi

aleg să hoinăresc printre oameni, oceane și păduri întunecate, prin orașe aglomerate sau în liniștea Mamei Gange, aleg să calc pământul Asiei cu tălpile desculțe și să mă înclin cu recunoștință fiecărui copac, fiecărui fir de iarba, fiecărui răsărit sau apus că există

aleg să trăiesc până la capăt liberă, wandering, loving this beautiful life I’ve been given

ceva nou

mă îndrăgostesc pentru prima dată după 10 ani, nefiind convinsă dacă așa trebuie să se simtă … it s been so long

mă îndrăgostesc de râsete sincere pâna la epuizare, în același timp de maturitatea acestui om, de sensibilitatea și forța lui interioară

mă îndrăgostesc pentru prima dată conștient de un bărbat pe care nu e nevoie să-l salvez, pentru că, prin propria alegere a fost de mai multe ori aproape de moarte și s-a salvat singur

mă îndrăgostesc matur, la rându-mi cu inima deschisă, cu emoții despre care vorbesc sincer

mă îndrăgostesc fără să vreau, fără să caut, pe un continent pe care-l simt acasă, însă în care momentan nu pot fi acasă

cu toate astea ceva din fosta eu rămâne – patternul de iubire aproape imposibilă la mii de km distanță, fiecare pe drumuri separate, el în căutare de acasă cu mine, eu în căutare de sine, în veșnica căutare de a aduce bine, de a-mi îndeplini scopul, de a învăța continuu, în lumea asta largă și minunată

hoinarim pe drumuri separate ce s-au unit totuși pentru un timp atat de scurt doar ca să mă-nvețe că mă pot îndrăgosti din nou

sunt recunoscătoare pentru tot ce primesc, chiar dacă uneori cu lacrimi în colțul ochiului, alteori șiroind pe obraji

sunt recunoscătoare că inima mea învață să iubească astfel, din nou

So Ham

Se așterne praf galben de turmeric uscat peste degetele cu care am gustat din toate frumusețea lumii

Vântul mi-a rascolit încă o dată părul și sufletul, iar miros de India mi-a trecut peste porii pielii care plâng lipsa soarelui din acel tărâm magic

Sunt ceea ce sunt – I am that – that I am – So Ham So Ham So Ham

Știu că e nevoie să fiu aici cu totul, însă de o vreme, sunt doar cu corpul, cu fiecare mușchi, țesut sau celulă

inima e încă acolo,

în răcoare dimineților dinainte de răsărit,

în zâmbetele trecatorilor,

în râsul molipsitor al Oanei,

în învățături și iubire necondiționată,

în celebrări și ceremonii,

în fiecare bucățică de natură, de pământ uscat pe care-l calc,

pe malul Râului Sfânt

cu îmbrățișările lungi și capul pe pieptul cuiva foarte drag,

în mâinile prinse și strânse cu putere,

în săruturi lungi și degete unduindu-se peste urechea dreaptă,

în toată frumusețea și simplitatea unei vieți domoale în interior și nebune în exterior,

în care timpul nu mai curge, ci rămâne pe loc,

ca o mărturie că nimic nu ne aparține, nici macar el, Timpul.

Se așterne praf și dor,

un dor infinit de acest pământ sacru,

un dor pe care îl țin strâns în piept

îmi țin respirația să nu-l pierd

un dor cu lacrimi de fericire și tristețe în același timp

un dor de Mine, cea de Acolo

I am that – sunt asta – that I am – asta sunt

So Ham

So Ham

So Ham

uite, toamna

cum fug visele, așternându-se pe suprafața lunii pline

cum fug departe de tot ce le e cunoscut pentru a umple spațiile goale, nelocuite de suflete sau vieți

cum se sting luminile cerului cand noaptea adâncă coboară peste pleoape neînchise încă

cum bat clopotele în abis, iar timpul uită să mai treacă atunci când lipsa se simte în primele zile ale toamnei

ce boemie frumoasă și aproape dureroasă e și toamna asta, chiar atunci când credeam că nu va mai fi

cum se aprind apusurile pe care nu le-am mai văzut de un timp, cum ard norii sub strigăte de iubiri neîmplinite

cum răsare luna de peste pădure, cum mă trezește din nou în miez de noapte, căutându-mi sufletul să-l înșface în lumina-i rece

cum, din cand în cand, degetele o iau razna și scriu povești nespuse, cum lacrimile stau să se reverse peste obraji și totuși n-o fac

cum haosul devine încet ordine iar ordinea îmi înghite zilele în care cateodata vreau încă să mă mai pierd

cum trec fiori calzi peste omoplatul meu drept ca și cum mâna lui mi-ar atinge pielea

cum totu e în van și cât de departe suntem de a fi vreodată mai aproape

câte cuvinte fără sens, fără de propoziții sau fără de poduri care să lege un țărm de altul

cât dor și bucurie în același timp, câtă iubire și durere, câtă frumusețe e în toate

Am murit

când începi tu, se sfârșește un eu pe care-l las să moară, impersonal

când renasc și încep, te sfârșești tu, prins în colțurile lumii tale

mereu între zenit și nadir, între concept și realitate

sugrumându-ne de prea multă iubire neîmpărtășită, neînțeleasă, nerostită

acolo unde mergi, granițele dispar dispersate de gândurile ce-ți roiesc de prea mult timp în minte

te întorci să privești în urmă ceața lăptoasă ce cuprinde zorii omenirii ce vor să se coboare peste o nouă zi

acolo unde mergi nu există cuvinte ci doar spații nedefinite, goale, pustii

valurile sărate ți se sparg peste obraji, în încercarea disperată de a respira ultimele guri de aer pe care îl conștientizezi, în acest infern, pe care-l numești ironic „amintire”

te văd de departe, prins de acum în brațele agoniei tale ce te urmărește ca o umbră, măsurându-ți și numărându-ți pașii

dacă vrei să-mi ceri iertare, e prea târziu – te-am iertat deja, atunci când ochii tai goi nu mi-au mai spus nimic

te-am iertat când am crescut, când am acceptat că ai greșit, când te-am coborât de pe tronul tău de sus și când ai devenit muritor

am murit și eu, de câteva zeci, sute sau nenumarate ori, în toți anii ăștia, am murit întinsă pe covor, am murit în diminețile în care am crezut că mă voi trezi într-o realitate care doare mai puțin

am murit, iar în propria moarte te-am privit cum mori, cum te dizolvi, iar în locul tău nu mai rămâne nimic din ce aș fi cunoscut, iar nimicul ne înghite pe amândoi, separat, bineînțeles

am renăscut, de tot atâtea ori

încă renasc din propria-mi moarte, încă învăț să te cobor de sus,

învăț că nu mai suntem sub același cer, sau că nu mai ești prins pe cerul meu,

încă învăț că pot avea totul atunci când renunț să nu-mi mai doresc nimic.

Aproape că ne-am promis

hai să începem ceva ce nu am putea să terminam viața asta (asta ne place la nebunie)

chiar daca nu vrei să stai, vino și prinde-mi palma în a ta

simte cum curg prin tine, cum inima se înmoaie și se revarsă peste pieptul tău rece

hai sa încercam să aprindem luminile lumii, o ultimă dată

să ne jucam de-a v-ați ascunselea, să te ascunzi, să nu te mai găsesc câteva eternități de acum înainte

lasă totul să iasa, cuvinte, dureri, bucurii și cântecele inimii tale pe care nu le mai asculți

nu-mi plânge durerea, va trece cu timpul, cu lipsa ta și golul pe care l-ai lasat inocent și copilăresc, crezând că iei decizii de adult într-o viață în care ți-e drag să te joci

hai să privim luna din paturi diferite, reci și monotone

hai să ne spunem așa, de comun acord că e timpul să îngropăm totul

e timpul să ne vedem fiecare de propria-i suferință, zâmbind frumos în continuare în poze

hai să ne prefacem din nou, ca alte dăți că totul e bine

tu să mă uiți ușor și impersonal, eu să te uit târziu, dupa ce îmi voi fi futut vre-o jumate din viață cu niște vise naive și stupide despre cum ar fi să fie, ce dintotdeauna am știut că n-a fost vreodată

hai să ne spunem cuvinte ce dor, să ne târâm amintirile prin noroiul ploilor astea faine de vară și să nu ne mai amintim nimic din ce aproape că ne-am promis

Kitch love

te iubesc mai mult vara, iubita mea

te iubesc cu cireșe la urechi și beri baby la sisters

te iubesc cu Blaziny și Nane la maxim în mașină

cu apusuri pe dealuri și îmbrățișări lungi cât ziua asta, cea mai lungă din an

cred ca dragostea noastra, babe e un kitch party la care dansăm pâna dimineața

o cafea lungă și bună și lacrimi șterse cu degetele tale atunci când lucrurile devin prea serioase și dor

like forever și familia noastră, niciodată tradițională

cred că iubirea noastră, babe e un mic dejun pregătit cu toată dragostea din lume într-un apartament mic și impersonal

te iubesc, autentic, cu vise ciudate povestite în înregistrări lungi de dimineață și luni pline în leu, săgetător sau orice alte zodii ne mai trec prin viață

te iubesc până la luna, iubito și niciodată înapoi

Am uitat

zile de vară în care am uitat că iubesc apusurile și nu le-am mai privit de o vreme bună

am uitat să-mi las timp între două dimineți în care mă trezesc cu pleoapele grele, în care aș vrea să lenevesc cât e ziua de lungă, să privesc din pat cum lumea trece prin fata ochilor mei, cum viata curge natural

am uitat să mă uit în suflet, poate pentru că doare prea tare

am uitat să trăiesc clipa pe care odată o iubeam atât de mult

am uitat că am voie să exprim toată furia asta ce stă să se reverse ca lava unui vulcan, luând în trecerea ei, lumi și vieți, inimi și povesti întregi

am uitat să fiu…și

aș vrea atât de mult să mă regăsesc

să mă cuprind și să-mi spun că totul va fi bine

nu acum, dar cândva

intens și extraordinar

înfloresc teii

stau să plesnească pe la colțuri de străzi înguste ce le-am cutreierat fără de griji

fără să ne pese că ar fi fost o ultima dată

pentru a ne lasa pașii împreunați pe asfaltul lor dogorind,

înfloresc teii, căutând îndrăgostiți în care să-și lase amintirea, parfumul

înfloresc teii când nu sunt pregătită să-i îmbrățișez cu sufletul

n-am fost vreodată,

de când nu mai ești

ce dezlânat e totul,

cum se simte un gol peste altul și un altul

cum mă înșfacă golurile astea, golul de tine, de noi,

golul în care te prefaci că nu exist

câte cicatrici am desenat pe inima muribundă a abisului din care n-am mai gasit scăparea

ce liniște lăptoasă e lipsa ta… și crezi naiv că nu doare

iar ochii tăi cumpliți ce înghit timpul din fiecare noapte

cum vin dimineți, zile pline și seri pustiite, sângerânde

rasuflare fără suflet și-n toate

vârtejuri de furtuni în care m-aș lăsa prinsă,

sfâșiată pe din două

doar să simt din nou ceva intens și extraordinar

cum o dată ai fost

niște ploi de vară

mă adun precaută din colțurile risipite ale sufletului și decid să scriu despre mine, măcar o perioadă, măcar azi

îmi vine să mă strâng tare și hotărât în brațe, să mă sufoc cu dragoste infinită și luminițe strălucitoare ce-mi răsar din pieptul deschis ca o rană

îmi vine să urlu străin, în toata luna asta mai când stelele reci sunt din nou pe cerul ăsta ireal de frumos pe care îl privesc tăcută, cand ajung seara acasă

îmi vine să beau ginuri tonice amare sau pahare de vin roșu sec, să râd naiv și să dansez cu Ada sau Oana ca și cum mâine nu ar exista

îmi vine să mă opresc, să nu mai fug de mine, de alții, să nu mai caut ceva ce nu-mi aparține

îmi vine să nu mă mai mint că m-ai iubi în altă viață

îmi vine să râd acum firesc când iar am scris despre tine

și-mi vine așa, câteodată doar, să mă las ușor pe spate, să curpind luna și stelele în priviri

îmi vine să nu mai simt, măcar pentru o clipa, să nu mai fie Nimic

iar nimicul asta să îmi curgă prin ființa-mi obosită de căutări , așteptări și speranțe risipite de ploi calde de vară

Neregăsită

cerul se întunecă iar curbele mă fac să mă simt din nou într-un roller coaster

conduc cu muzica la maxim pe drumul îngust ce șerpuiește prin dealurile arse ce stau să pleznească a primăvară

pierdută, neregăsită privind cum lucrurile trec pe lângă mine, aș rămâne nemișcată într-o mare de obiecte, gânduri, emoții care îmi fug din palme

mă gândesc…aș putea scrie despre orice, despre pasărea asta care zboară acum , brăzdând cerul pe care o dată priveam apusuri lungi, atât de lungi încât capătul lor era departe într-o altă lume pe care nu aș fi cunoscut-o dacă nu mi-ai fi desenat-o cândva în culori cu degetele pe buric, sub râsetele sincere de copii

cum ard câmpurile și ierburi uscate, întinzându-și flăcările spre cer ca niște brațe neîmbrățisate de prea mult timp

cum doare lipsa ta din mine, hăul ce se întinde între noi

cum doare primavara, duminicile, zilele de marți sau cele de luni în care nu te-ai mai întors

Cădere

dacă toate au tăcut lăsând în urma lor vieți neterminate, vise împlinite și multe întâmplări trase la sorți, înseamnă că viața s-a jucat cu noi, ca atunci când eram copii și ne doream să ne jucăm cât era ziua de lungă, nu conta prea mult ce, important era jocul, acea magie frumoasă, ireală în care am crescut cu ochii prinși în stelele de deasupra

a visat mult, mult prea mult pentru a rămâne ancorată în ceva, ca mai apoi, adult find, sau crezând că e, să-și găsească ancora în ceva la fel de trecător ca valurile unei mări prea sărate și nicidecum liniștită

iî spusese de mult, prinzându-i ochii în vertijul ochilor lui – „am să cad și nu vreau să te trag după mine”.

a fascinat-o acea cădere, acea posibilitatea de a-l salva și i-a spus, doar din priviri – „cazi iubite, abia aștept să te prind, sau să cad o dată cu tine”

viața era lină pe atunci, jucau roluri perfecte care cateodata îi prindeau în falsitatea lor și uitau că sunt doar niște personaje în poveștile create de alții, niciodată de ei.

a vrut să cadă atunci doar ca să-i fie aproape, nu conta ce se afla în capătul acelui gol în care ar fi căzut amândoi

ar fi putut să cadă de infinite ori cu aceeași precizie, cu aceeași siguranță, naivitate și încredere, dar n-a facut-o

n-a căzut atunci și n-a salvat pe nimeni, nici măcar pe sine, când puțin mai târziu a căzut și ea.

e ironic poate cum de fiecare dată când ni se întâmplă să cădem o facem singuri, fără vre-un public sub aplauzele căruia să ne aruncăm în gol dramati

cădem de sus, sec și inestetic, asemenea unui zid pe care l-am dărâmat în propria cădere.

nu e nimic de salvat, e doar o cădere personală, imperfectă și inutilă.

nici o primăvară

degetele-i se scurg cu fiecare cuvânt pe tastatura în care sunt prinse mici bucățele de zahăr, frumos luminată

cuvintele se scurg din urechile în care muzica nu se oprește

toate se duc în locuri în care nu le va mai găsi vreodată, ca o barcă neancorată la țărm, disparută la răsărit, undeva în imensitatea oceanelor ce i-au udat cândva țărmurile sufletului însetat de apa sărată, care nu-i va potoli vreodată setea.

frig sau soare, zile sau clipe care trec, ani sau anotimpuri luate din nou și din nou de la capăt

îi sângerează venele peste pielea uscată de prea mult soare, ochii privesc peste apusurile unei inimi uitate în ierni cu avalanșe teribile peste care și-ar așterne necontenit sufletul obosit de greutatea unei căutări, a mai multor eșecuri și dezamăgiri, a zilelor pe care vrea să le petreacă prinsă de firele întortocheate ale unui trecut mult prea dureros.

uită cum e sa nu te doară, pentru ca tot ce cunoaște e apăsarea aia peste piept care nu trece, nodul în gât, golul din inima care se expandează dincolo de puterea ei logica de a înțelege cum lucrurile nu-și vor relua vreodată cursul lor natural.

de-a v-ați ascunselea

ai văzut luna agățată de tivurile cerului plin de cuptoare încinse în care ard stele pentru a lumina calea noastra în marea căutare?

ai vazut-o cum sta parcă, atârnată în pântecele Marelui Univers pe care încă nu-l recunoaște pe de-a-ntregul

nu vrei să vii mai aproape să o privești de aici chiar din locul meu, prin ochii mei și sufletul meu care a simțit mai mult decât ai fi putut să înțelegi vreodată?

n-am iubit nicicând răsăriturile, știi că-s banale cu toate clișeele lor de noi începuturi și noi vieți de trăit

nu vrei sa vii mai aproape totuși, să rămâi un pic mai mult decât ai avea voie și să-mi spui, printre zâmbete, asemenea unei glume că mă vrei, acum mai mult ca oricand?

am iubit în schimb, Imposibilul, Marele Necunoscut și… pe tine, o greșeală aproape perfectă din multitudinea asta de vieți în care aș fi putut iubi orice altceva

am iubit imatur și copilăresc, neștiind să posed nimic din ce mi-a oferit viața, pentru ca am știut că nimic nu e al meu ca să dureze, nici chiar iubirea aceea a ta în care aș fi crezut cu toate celulele risipite printr-un corp uman, nestatornic în toate

privesc cum cade lumea peste noi, cum nu vom mai fi, nici măcar în capete de lume diferite, cum ne vom stinge ușor dar sigur în vidul ce se întinde între noi, leneș, obosit deopotrivă

privesc cum răsari în pete monocrome unduindu-mi gri-uri peste suflet

privesc… și uman mi-e dor

zâmbesc și trec mai departe

viața e o înșiruire de doruri neîmpărțite la doi,

de doruri imposibile de legat unul de altul

viața e un joc de v-ați ascunselea cu dorurile noastre pe care le ascundem pe la colțuri

o altă poveste dintr-o altă lume

Scrisese dintotdeauna, de când se știa îi ii placea să împletească cuvintele cu sentimente și emoții, iubea să își astearnă sufletul în litere mici negre pe foi albe. Acum însă, de o vreme, își dădea seama că nu mai scria de fapt despre ea, ci doar despre el. Mintea, inima, trupul, îi erau acaparate în intregime de el, de tot ce însemnase pentru ea, de tot ce o lega atât de lumea reala cât și de cea pe care și-o construia din vise. Se uitase pe sine(asta era adevărul) printe literele negre , mici, ca niște purici pe foi albe, se abandonase cu totul lui, un el care nu mai exista de mult în lumea ei reală ci doar în amintiri, în vise, în coltișoare întunecate ale minții ei. Scria despre el de prea mult timp, totul se rezuma la cum se simțea, toate dramele, micile amintiri sau detalii pe care încerca să nu și le șteargă din minte. Deși la început fusese doar ea, apoi amândoi apoi el și ea, la capete de lume, de vieți diferite, acum era doar el. Simțea cum pune stăpânire pe ea, pe felul în care zâmbește, felul în care privește atentă micile detalii ale vieții prin care trece tot mai obosită. Simțea cum i se dăruiește zi de zi(fără ca el să i-o ceară), obsesiv, fară a mai avea prea mult control asupra a tot ce înseamna ea. Ca și cum un nisip mișcător ar fi prins-o și ar fi tras-o în el, iar curând ea s-ar fi transformat în particule mici din acest nisip, fuzionand, asimiland-o pe ea în el. Era furioasa de multe ori pe ea că viața ei graviteaza în jurul lui, acel el pe care nu l-ar mai recunoaște acum, cu siguranță(spera că ochii au ramas aceași și dacă l-ar întalni întâmplător i-ar fi vorbit din priviri cum o faceau odată). Ar fi vrut să scape din capcana acestei obsesii în care agoniza de prea mulți ani, cu toate astea i-a fost teamă întotdeauna să accepte că poate să-l piarda. Chiar și atunci când l-a pierdut, a sperat că e un vis, din care s-ar fi trezit mai devreme sau mai târziu, l-ar fi văzut în pat lângă ea, ar fi răsuflat ușurată, și-ar fi așezat din nou capul pe pieptul lui. Doamne, câte cuvinte ar fi putut scrie din degetele ei, câte povești despre lucruri, despre viață și fericire, despre zâmbete, natură, iubire, iar in schimb ea ce facea? își lăsa toată durerea să se scurgă pe pagini, atâta durere când de fapt viața ei e plină de frumusețe, de dragoste care o așteaptă la fiecare colț de stradă, în fiecare om pe care-l îndepărtează cu bună știință de ea. Trecuseră atâți ani de când nu-i mai vazuse chipul, nimeni nu-i putea lua locul, iar el trona pe tronul lui, la care n-ar fi ajuns nimeni, nici măcar ea. Îi idolatrizase chipul, trupul, sufletul și dramele vieții lui, îi scrisese miliarde de litere, împetindu-și sufeltul în ele, iar el, din locul lui de sus, privea mai departe în gol. Trecuse atâta timp, zilele se transformaseră în săptămâni, luni, ani sau vieți întregi în care nu se vor mai fi întâlnit să-i spună tot ce ar fi vrut. Era altceva de spus în afară de infinitele cuvinte scrise doar pentru el? cu siguranță. Ar fi putut scrie încă pe atat, o infinitate plus încă una, dar la ce bun? se pierdea cu fiecare clipa, ireversibil în el, ireal de obsesiv, acel el, un vis prins prea sus între stele ca să-l mai poată curpinde macar cu mainile întinse.

te simt

îmi așezi ambele palme peste piept, le apeși cât să le simt presiunea

cât să-ți simt prezența

încerc să nu-mi pierd focusul din ceea ce fac,

e bizar cum îți alegi cele mai nepotrivite momente să vii

cu toate astea îmi umpli inima de fiecare dată

presiunea palmelor tale – e bine, e cald,

îmi lași capul pe piept, nefiresc

de obicei e invers,

simt că ai nevoie de asta

îmi las mâna peste tamplele tale

te strâng cu putere, fără să-ți spun nimic

nu ai nevoie să auzi nimic, doar să fii aici

te simt în haosul din tine,

lacrimi îmi curg pe obraji

îți simt durerea, zâmbesc

doar pentru clipa asta în care te intorci,

chiar daca e atât de scurtă

chiar daca totul se năruie curând

capul greu pe pieptul meu – nu-ți dau drumul

mi-e frica să nu te pierd iar și iar

sunt în lumea mea, în a ta, în toate lumile deopotrivă

ce frumos, ironic și sfâșâietor e să te las să pleci iar

sunt încă aici

palmele tale mi-au eliberat pieptul

capul tău nu se mai odihnește pe pieptul meu

sunt încă aici

pentru câteva eternități în care nu vei fi știu vreodată cât de mult te simt

valurile visării noastre

Se strange în mine timpul, contractandu-se idei și vise, clipe care vor fi trecut prea repede

se năruie amintiri rând pe rând, asemena țărmului asupra căruia s-au spart valurile visării

în toate Sunt ca și cum n-aș fi existat vreodată în afara acestor granițe ce azi îmi rânduiesc urletele din noapte

peste ziduri înalte și reci se prelinge sufletul rătacit în visare

te-aș fi strigat în diminețile în care vei fi plecat devreme, doar să-mi lași toată vina între așternuturi, între coapsele fierbinți care te-au păstrat de-atunci și până în eternitatea fugara a unor idei agățate de stelele moarte de deasupra, căci coapsele și inima și sufletul n-au simțit vre-o vină, n-au vrut nicicând să uite

m-am săturat de caruselul asta întortocheat cu emoții instabile, fără de control, cu amintiri care ori mă fac să zâmbesc, ori să-mi sfâșâi firesc fiecare bucată din mine care e înca o pare din tine

pe margine, acolo unde nu mai sunt aripi

Îmi balansez emoțiile și stările pe marginea prăpastiei, care mă ademenește spre adâncurile ei

prăpastia asta seamănă cu ochii pe care i-am iubit infinite vieți la rând, în care m-am rătăcit căutându-i

pe margine e mai bine decât în hăul mare și negru dinaintea mea

pe margine am 50% șanse să scap sau să cad în gol

pe margine nimic nu e clar și poate de asta îmi place aici

atunci când refuzi să-ți fie clare lucrurile, încă speri

sperând, trăiești

privesc înspre lumea reală … am atat de multe, am tot ce mi-am dorit vreodată

sau poate nu

cu toate astea, revin mereu la visarea din mintea mea, o minte care viseaza prea mult, o inimă care nu știe cum să mai iubească vreodată o alta

ce ironie e viața asta minunată în care iubesc tot, în care pot și vreau să sacrific atât de multe fără nici un regret pentru cei din jur, iar în același timp nu mai pot iubi nimic cu adevărat, sacrificandu-mă de bună voie