Copleșită

Ți-am ascultat tăcerea strigându-ți numele în neant ca și cum vreodată ecoul sunetului ar fi ajuns la tine

n-am știut atunci că ești doar creația frumoasă a gândurilor mele răvășite printre paharele de vin roșu, prea multe la număr, cărora nu le-am mai ținut socoteala de atunci

am ascultat cum taci, așteptând să-mi vorbești

voiam doar să știu de tine lucruri mărunte sau vise mari, cum te trezești dimineața sau dacă sub apa dusului îți umpli obrajii de lacrimi

aș fi vrut egoist să te doară când m-a durut golul, absența, abandonul

aș fi vrut imatur să-ți arunc pietricele în geam, iar tu să-mi trimiți bilețele scrise pe avioane de hartie sub ștergătorul mașinii

aș fi vrut să-mi spui că nu exiști, poate așa te-aș fi crezut, știi că-s naivă până peste poate

știi că aș fi crezut orbește tot ce mi-ai fi spus

aș fi vrut să ștergem anotimpul ăsta din calendar pentru totdeauna

frumusețea și durerea lui mă copleșesc

de acum și până în eternitate