Inceput.Partea a doua

Am lasat in urma Vama Veche cu toate corturile aruncate pe plaja, cu toti oamenii mahmuri si veseli, obositi dupa o noapte alba si am hotarat sa aleg muntele (nu te oftica ca scriu la singular, dar e blogul meu-nu-s egoista, sa stii).

Si am plecat spre munte, nu inainte de a trece pentru cinci minute prin Corbu, pentru a-mi lua ultima portie de mare, de liniste, de singuratate (de aceasta data).

De data asta, tinta era Piatra Craiului. Dupa alte cinci, sase ore de mers cu masina, de strabatul frumosul sud al tarii(bine ca era nopate si nu am apucat sa vad foarte multe) si cu o mica escala in Slobozia, nu de alta, dar in cautarea unui bancomat, m-am ratacit vreo 10 min, am ajuns in Campina (orasul natal)home sweet home. Pe drum facusem toate socotelile si banii, spre mirarea mea (nu chiar) nu ne ajungeau de cazare in nopate respectiva. Asa ca am trecut pe la mama, vesela si in vesnicul ei halat de baie, ne-a dat 100 de lei pentru cazare. As fi facut un dus, ca sincer, zilele pe drum si cele petrecute in Vama nu fusesera bogate in apa…nu punem la socoteala apa marii care era imposibil de accesat, chiar si doar cu un picior.

In fine…in graba si entuziasmul intregii zile, seri si aproape nopti am trecut si peste nevoia asta. Noaptea cobora incet peste Bucegi, crucea se vedea difuza in zare si ascultam cu melancolie „Vama Veche” si al lor „sarut in ureche”. Farurile orbitoare ma oboseau cu fiecare clipa ce trecea si totusi eram vie pe dinauntru, mai vie ca oricand.

Dupa nenumarate cautari in miezul noptii, am gasit cazare la o pensiune, la poalele Pietrei Craiului. A doua zi urma sa urc pe munte, sa strabat poteci de mult uitate , sa ma incheg in natura aceea tacuta, primitoare, vesnica.

Dusul de mult asteptat a venit si visele ciudate, ca de obicei, m-au purtat departe spre lumi neumblate, neintelese si pustii.

Dimineata, ploaia rece imi batea in geam si ceata grea imi acoperea clipa. Am hotarat totusi sa urc. Piatra Craiului, mai pustie decat o lasasem cu 13 ani in urma, nu ma mai fascina la fel de mult. Nu imi mai vedeam in ea visele copilariei si diminetile cu ceai din plante salbatice.

Am urcat, un timp, o ora, poate ca doua, sau poate mai mult. M-a linistit, mi-a luat rand pe rand gandurile si mi le-a asezat pe muschiul moale al copacilor, pe frunzele uscate din toamna trecuta, cantandu-mi zambete dinauntru catre lume.

La coborare, soarele deja iesise din nori, ceata se ridicase deasupra crestelor si „Craiul” se vedea in toata maretia lui. Splendoarea stancilor, a picaturilor de apa care sclipeau in departare m-au lasat fara grai. Revenisem in munte, ma contopisem inca o data cu natura si ma indragostisem. De el, de ceea ce eram in preajma lui, de ceea ce voiam sa fiu de acum inainte.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: